Ion Cristofor. De la fiorul liric la starea de spirit

Opera lui Ion Cristofor cuprinde opt cãrþi de poezii, eseuri, studii, interviuri ºi traduceri, în total peste douãzeci  de volume. Debutul (În  odãile fulgerului)  s-a produs repede, în 1982, la Editura Dacia. Alegem din acest volum poemul  ,,În tãcere îþi inventezi inima”, spre a sublinia, între alele, frumuseþea dicþiei poetice ºi a imaginarului care absoarbe, în conþinutul sãu elegiac, felurite elemente de facturã livrescã (scriptoriu, smarald, pergament, peniþe): ,,În cereºtile scriptorii se scrie cu sângele meu acum/Se aud din oraº mortierele meteoriþilor/ Fructe sau capete de îngeri bufnind pe caldarâm/ Câinii lãtrând în palate pustii/ Sub norii de marmurã statuile fumegând decapitate.// Singura ta dovadã cã exiºti/ E pãrul ei arzând ca o flacãrã/ Pe strãzi de smarald/ Neliniºtea pieptãnându-mã, foºnetul de pergament în care/Cu morþii regi mã confund.// Îndepãrtatele, palidele stele nu se mai zãresc/ Luminile lor mai întârzie în ochii unui muribund.// Sãrac eºti în lumina fulgerului/ Tu ce asculþi la o fereastrã deschisã/ Privighetoarea cântând în solemne pajiºti/ Visate de cel orb.//Se aude cum cade roua în infern/ Un scârþâit imens de peniþe cutremurând cerurile/ (În cereºti scriptorii se scrie cu sângele tãu acum.)/ Cu braþul întins în flacãra rece a aerului/În tãcere îþi inventezi inima”.

Metoda liricã din volumul de debut, o metodã ce se concretizeazã într-o scriiturã limpede, de o impecabilã acurateþe, este continuatã în urmãtorul volum Cina pe mare (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988) ºi, parþial, ºi în Marsyas (Editura Dacia, 2001). Citãm, spre exemplificare, douã fragmente din poezia ,,Cina pe mare”: „Am fost neliniºtitul ucenic al vântului,/Maestrul pulberii drumurilor/Tovar㺠huhurezului în catacombele imaginaþiei/Am fost contemporanul  acestor nori/În care sporovãiesc mefistofelii dupã-amiezii/(…/)Se cuvine sã binecuvântãm aceastã ultimã cinã pe mare/Cu pâinea ºi vinul pietrificate pe mese/În sunetele trompetelor vântului/ Sãrutaþi de acest iudã al aparenþelor care te-ndeamnã/A-þi descrie capul rostogolindu-se pe treptele versului/Îmbrâncit de aceºi pitici hohotind/Sã pluteºti (o, soare nocturn – cap al lui Orfeu lapidat)/ Pe tãcutele fluvii ale poemului”. Textul  dobândeºte o greutate specialã prin referinþa la capul plutind pe ape al lui Orfeu. Imaginea este preluatã din ,,Moartea lui Orfeu” (Ovidiu, Metamorfozele), care ne-a lãsat „informaþia” potrivit cãreia lira ºi capul lui Orfeu, dupã ce cântãreþul a fost lapidat, au plutit pe ape, cântând, pânã la Lesbos.

O notã specialã a poeziei lui Ion Cristofor constã în împerecherea vibraþiei emoþionale cu insertul livresc. Apelul la anumite situaþii ºi personaje (mitice, biblice, literare), precum Orfeu, Eva Iisus,  Iuda, Mefistofel, (ºi altele), are o dublã menire: de detemporalizare ºi de resemnificare a contextului  cotidian ce se lasã, astfel, ispitit/ tensionat de o altã ordine: aceea a realului imaginar. Nu este vorba de o încercare de remitizare a realului, ci mai degrabã de  o strategie de care poetul are nevoie în ,,procesul”  îmbinãrii reacþiilor afective cu o febrilã fantezie ideaticã. În sistemul sãu poetic, un sistem ce implicã receptarea lumii printr-o gândire cu douã filtre, spontaneitatea ºi luciditatea, reprezentãrile frustre ºi cele livreºti contribuie, în mod egal, la convertirea fiorului liric într-o stare de spirit: «Trec  nourii ca sfincºii tãcuþi deasupra oraºului/umbrele apusului se izbesc de rarii trecãtori/ solemnã se retrage seara în ochii idioþilor/ când soarele nu-i decât un cap de rege barbar în care graurii cântã/se aud în curând broaºtele croºetând pãrul frumoaselor ofelii/ împrãºtiind rãgetul leului în pustiu/ vuietul mãrii îndepãrtate.// Coboarã steua în alcoolul vecinului/înnebuneºte saxofonul în burta unuia de la parter/copite de inorogi ce urcã scãrile grãbiþi/sau poate mai auzi merele putrezind în paradis/deasupra ºarpelui retras lângã sexul evei/surâde diavolul la naivitatea versului acesta ºoptindu-þi e bine/a avea înþelepciunea cârtiþei a trãi în tovãrãºia izvoarelor/a asculta homerii þãrânii orchestra roºie a frunzelor/târâtã toamna pe caldarâmul oraºelor/în timp ce-þi rãsunã toba insomniei în pielea tãbãcitã de vânturi/sã taci sã-þi mesteci cafeaua ca sângele unui înger decapitat/într-o piaþã unde mai trec zeii cu flaute/ºi capul tãu e un pepene verde/într-un morman adus din bãrãgane prãfoase/de aceºti perceptori ai melancoliei spunându-þi /,,trec nourii ca sfincºi tãcuþi deasupra oraºului”...»  („Trec norii ca sfincºii tãcuþi”, în Cina pe mare).În principiu, poemele se deruleazã în spiritul unui simultaneism  reciclat, supus unei discipline interioare, aºa cum o dovedeºte reluarea  motivului ,,capului”, în textul de mai sus, reluare menitã sã reîmprospãteze ºi sã sporeascã  tensiunea viziunii.Un simultaneism mutat din grãdina avangardiºtilor în livada (neo)expresionismului caracterizat prin aºa numitul echilibru dintre emoþie ºi intelect. Ion Cristofor stãpâneºte cu mãiestrie tehnica juxtapunerii unor elemente disparate, fãrã legãturã – una fãþiºã – între ele, a saltului de la un ,,obiect” la altul, a schimbãrii rapide a unghiurilor din care este receptatã realitatea, obþinând, în felul acesta, remarcabile efecte lirice aflate sub semnul abundenþei imagistice ºi al unui autentic freamãt lãuntric.

Începând cu volumul  Marsyas, tematica  poeziei lui Ion Cristofor se deschide tot mai mult cãtre ofertele poeziei civice. Poeziile din aceastã categorie alterneazã cu cele de orientare metafizicã, poetul având înclinaþii speciale pentru valorificarea unor asemenea stãri. Felurite elemente, unele prin simbolistica lor difuzã, altele prin nocturnitatea înþelesurilor ( fantome, himere, fluturele cap-de-mort…), conferã imaginarului, în aceastã laturã a sa, o distincþie aparte, inconfundabilã. Înseºi  artele sale poetice, în care se mizeazã pe o dramaticã suprapunere a celor douã euri, eul poetic ºi eul empiric, ºi, respectiv, a  celor douã ipostaze cu valenþe diferite, ipostaza liricã ºi ipostaza existenþialã, beneficiazã de un substrat metafizic.Chiar ºi atunci când materia liricã este instrumentatã dupã cerinþele ingeniozitãþii  sau într-un regim de facturã oniricã, poetul ºtie sã fabuleze în aºa fel încât sã evite postura de poeta artifex: ,,Trap, trap,  se auzea foarte clar (nu, nu era, vã asigur, un cal) inorogul urcând treptele scãrii interioarea./(…)/ Intrã, în sfârºit, într-o încãpere; priveºte împrejur. Se opreºte o clipã în faþa domnului þeapãn ce-ºi bea cafeaua, citindu-ºi ziarul. Silabiseºte câteva titluri“. Scuturã din cap ºi dã de câteva ori cu copia lui de eben în podea. Ca din senin rãsare din covor un trandafir alb.  «Da,da», scuturã bãtrînul domn din cap. Dar inorogul nu mai era acolo. Într-o clipã a înºfãcat tânara ce dormea goalã pe sofaua verzuie ºi-a dispãrut cu ea în fluviul din oglindã.  «Da,da», auzeam vocea bãtrânului din apartamentul de alãturi ºi aveam ciudata impresie cã el imi citea poezia pe mãsurã ce o scriam. De nu cumva cel care o scria era chiar bãtrânelul…” („Inorogul”, în Marsyas).  Nici volumele  Angore et taedio (Casa Cãrþii de ªtiinþã, Cluj-Napoca, 2009) ºi Cine a dat foc Romei ? ( Editura Dacia, 2010) nu duc lipsã de texte splendide: despre povara singurãtãþii (,,Iar uneori în dupã-amiezile de melancolie/singurãtatea ca o femeie scãpatã de la casa de nebuni/aleagã prin târg pe strãduþe îndoielnice/cu capul tãu înfipt într-un par”; ,,Dupã-amiezi de melancolie” , în Cine a dat foc Romei), despre tristeþea izvorâtã din luciditatea umanã  sau despre paºnicele raite, prin oraº,  ale morþii: ,,Moartea se suie pe biciclet/sã dea o raitã prin oraºul acesta provincial/plin de lucruri prãfuite de cãrþi ºi de fiinþe uzate// Ai spune cã e  domniºoara bãtrânã din colþul strãzii/sau doctorul chirurg retras cândva la pensie// ºi toate lucrurile ºi oamenii privesc calmi la trecerea ei/doar graurii din salcâmul îngãlbenit/ dau un oarecare semn de neliniºte …; ,,Pe bicicletã” ). Poemul ,,Câteva cuie ruginite”, din Cine a dat foc Romei ?, încheiat cu versurile ,,În palmã aveam cîteva cuie ruginte/ºi ultimele luminiþe rãtãcite prin nori ‘’  aminteºte, deopotrivã, de ,,Az’ noapte, Iisus” (de Radu Gyr) ºi de poezia ,,L-am lãsat de-a trecut”, de Vasile Voiculescu. În poemele civice, mai ales cele din Cine a dat foc Romei?, ironia ºi revolta, se contopesc în  triste – ºi efervescente - pamflete sarcastice: ,,E bine sã nu scrii niciodatã despre bestii/despre ºarlatanii politici despre bancheri ºi vânzãtorii de armament/despre criminalii cu ºtaif ce otrãvesc apa râurilor/despre demagogii aflaþi în campania electoralã” (,,Sfaturi cãtre un tânãr poet”). Acurateþea scriiturii, originalitatea ºi profunzimea problematicii abordate ºi, de asemenea,  savoarea rostirii lirice sunt atuurile unei poezii, într-adevãr, valoroase.